Baciut

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Răzvan Ducan – "Băciuţ"

Rar se întâmplă în lumea literară, în care îndeobşte autorii se mănâncă între ei, să existe o asemenea prietenie de spirit ca între poeţii Răzvan Ducan şi Nicolae Băciuţ. Spiritele condamnate la artă şi la truda ei fizică zilnică sunt doi Sisif care se ajută reciproc pentru că atunci când lumea e ostilă poeţilor, mai rămâne ca ei între ei să se sprijine, să îşi fie răni vindecabile.

 

Un poet unic precum Răzvan Ducan, unic prin veşnica prospeţime şi surpriză a versului, dar şi prin profunzimea veritabilă, a botezat cea mai recentă carte a sa cu numele poetului Nicolae Băciuţ. Această carte e una personală, e un fel de Apărare a lui Socrate, dar scrisă nu de Platon, ci de Socrate însuşi. E o carte de lehamite şi de speranţă, extraordinar scrisă şi extraordinar de mulabilă pe viaţa lui Răzvan Ducan din ultimul timp, o carte aproape realistă cu toate că atinge, surpriză, pentru un poet ca el, postmodernitatea.

 

Sunt convins că peste ani, când lumea literară se va fi săturat de poeţii de cafenea, netalentaţi şi slabi, îl va descoperi pe Răzvan Ducan ca pe un poet extraordinar aşa cum a venit şi vremea lui Bacovia, după un cvasianonimat pe care provincia i l-a dat şi pe care el a ştiut să-l valorifice de la dialectic la metafizic. Răzvan Ducan e un poet uriaş de original, dacă îmi e permisă sintagma forţată, mai ales în ultimii ani, de când scrie o poezie precum cu ultima picătură de sânge.

 

Nu am niciun complex şi nu îmbrăţisez nicio convenţie fiindcă scriu despre tatăl meu, ci îi judec poezia obiectiv şi, mai mult, îi pot verifica şi savura translaţia „viaţă-foaie de hârtie". Acest poet nu scrie, ci se scrie. Atât volumul „Băciuţ”, cât şi anteriorul, „Mulţumesc albastru”, sunt două cărţi de o chirurgie a ideii aproape neverosimilă, dar, Doamne, cât de frumoasă şi de salvatoare.

 

„Băciuţ” se vrea o carte de poezie a cetăţii, total atipică pentru că în ea nu sunt versuri bubuitoare, retorice, toboşăreşti, ci metafizice, la Răzvan Ducan chiar şi de sub ironie se vede metafizica, totul e atât de bine scris încât cartea te ţine, nu faci pauze când o citeşti, e o curgere mesianică şi minunată, un robinet de destin scris.

 

Răzvan Ducan a fost pus la zid în oraşul în care trăieşte, în Târnăveni, de către nişte oameni atât de mici că dacă îi strigi sub murdăria preşurilor ei îţi zic „prezent!” şi această carte e pledoaria sa socratică mult mai înaltă decât a acuzatorilor. Aceşti mărunţi vor rămâne, vor exista prin referirea indirectă, nenominală, a lui Răzvan Ducan în prezentele şi, sper, viitoarele cărţi. Poetul trebuie citit şi iubit şi nu mă sfiesc deloc să îi recunosc geniul şi să spun că ar trebui să i se facă în oraşul său natal o statuie ad vitam ca să aibă mărunţii o strângere din dinţi când trec pe lângă ea, că bronzul cupei pe care ei i-au întins-o a devenit bronz de statuie.

 

Totuşi, de ce „Băciuţ” şi nu altcineva? Pentru că Nicolae Băciuţ i-a fost alături lui Răzvan Ducan în grelele momente în timp ce alţi scriitori au tras plapuma circumstanţei politice peste ei şi au adormit visându-şi trandafirii din sigle. Acestea sunt adevăruri ce trebuie spuse franc şi care contează în măsura în care scrisul e o îndeletnicire care contează. Dacă persecuţiile politice contează, iată că ele nu sunt pricină de moarte, ci de o înviere aproape tolstoiană a unui poet nebănuit de talentat şi ignorat de pleava criticilor orbi, care locuieşte în Iasnaia Poliana a sa de la etajul doi şi se plimbă pe lama cuţitului ţinându-l pe Dumnezeu de vers.