Ian McEwan, Pe plaja Chesil, Editura Polirom, 2007
Cel mai aşteptat roman al anului 2007, „Pe plaja Chesil” dezvăluie un Ian McEwan în formă maximă, discursiv şi fluent în acelaşi timp. Cititorul va descoperi o lume a prejudecăţilor pe care mulţi dintre noi o cunosc foarte bine. Fără să evite subiectele tabu, prozatorul englez construieşte romanul în jurul ideii de sex. Folosind percepţia specifică anilor 60, McEwan subliniază alienarea indivizilor, oferind pretexte perfecte, explicând suferinţa interioară, lipsa unui liant autentic.
Insistând pe descriere şi descompunându-şi personajele, McEwan realizează un studiu de caz, reliefând simbolurile şi temerile specifice unei generaţii. Fără să cosmetizeze, fără să lase loc de interpretări, prozatorul le oferă cititorilor o dramă aflată în plină desfăşurare, lăsându-ne să intuim finalul, însă presărând desfăşurarea acţiunii cu numeroase zone de cotitură aparente. Ai impresia că se va întâmpla ceva, speri că iubirea va reuşi până la urmă să învingă pudibonderia. McEwan reuşeşte să înăbuşească orice urmă de sentimentalism, construind magistral o ipostază deus ex machina în care s-au regăsit de-a lungul timpului foarte mulţi indivizi afectaţi de un mediu esenţialmente nociv: „Prânzul de după nuntă fusese copios şi durase enorm. Nu le mai era foame. Teoretic, puteau foarte bine să-şi abandoneze farfuriile, să apuce de gât sticla de vin şi să o ia la goană spre ţărm, să-şi arunce pantofii din picioare şi să se bucure de libertate. Nimeni din hotel nu i-ar fi împiedicat. Erau, în sfârşit, adulţi, în vacanţă, liberi să facă ce voiau. Peste doar câţiva ani, aşa vor proceda tineri cum nu se poate mai obişnuiţi. Dar deocamdată epoca îi ţinea în loc. Chiar şi acum, când Edward şi Florence rămăseseră singuri, existau încă mii de reguli de care ei nici nu-şi dădeau seama, dar care se cereau respectate.”
Plasându-şi acţiunea într-o perioadă a tabuurilor, Ian McEwan îşi lasă personajele singure, refuzând să le
ofere pârghii. În faţa neantului, fiinţa trebuie să îşi fie suficientă sieşi pentru a putea supravieţui. Nimeni nu îi poate ajuta pe cei doi, care au doar amintirile şi planurile de viitor făurite împreună. Cartea, deşi pare previzibilă, îl ţine pe cititor în suspans, pendulând între disperare şi numeroase tentative eşuate. Edward şi Florence sunt expozanţii perfecţi ai unui sistem care a eşuat lamentabil, nereuşind să pregătească indivizi capabili, ci reducând fiinţele umane la simple organisme speriate de propria naturaleţe. Fără să dovedească milă, Ian McEwan ironizează tarele acestui sistem, atacă brutal factorii care au dus implacabil la un asemenea deznodământ.
Construind atmosfera cu meticulozitate, autorul englez insistă pe detalii aparent nesemnificative pentru a sugera trăiri intense. Fiecare gest capătă proporţii copleşitoare, fiecare atingere este filtrată printr-o supraraţiune împinsă la extrem. Cei doi protagonişti nu sunt capabili să se abandoneze simţurilor, sunt încătuşaţi de raţionamente prestabilite, fără să înţeleagă că trebuie să-şi elibereze natura esenţialmente pasională. Înăbuşită de reguli, iubirea suferă, nu reuşeşte să se împlinească. Sterili prin însăşi dezvoltarea lor, cei doi încearcă în zadar să găsească soluţii pentru a trece peste acest impas. Tragedia lor personală este valorificată la scară macrocosmică de McEwan, care justifică principii filosofice complexe prin intermediul unor izbucniri virulente. Mângâierile nu pot rezolva problemele, pentru că Florence nu este niciodată capabilă să îşi depăşească repulsia: „Trebuie să fi fost ceva întâmplător, pentru că el nu avea de unde să ştie că în timp ce mâna lui îi fremăta piciorul, vârful degetului mare împingea firul de păr singuratic care se ondula de sub chiloţeii ei, legănându-l înainte şi înapoi, gâdilându-i rădăcina, cu nervul ei folicular cu tot, abia o umbră a unei senzaţii, un început aproape abstract, de dimensiuni infinit de mici, un loc geometric care se dezvolta într-o pată minusculă cu marginile străvezii şi continua să crească.”
Întrepătrunderea planurilor este un element definitoriu al romanului, oferindu-i dinamism. Privim evenimentele prin prisma ambilor protagonişti, înţelegem mai mult decât fiecare dintre ei şi suferim când descoperim incompatibilităţi. McEwan îl implică pe cititor în acţiune, îl lasă în mijlocul evenimentelor, fără să îi traseze perspective. Eşti liber să descoperi sau să ignori, personajele ţi se dezvăluie în dublă ipostază, atât individual cât şi în relaţie cu celălalt. Construind puţinele scene de acţiune prin procedeul flashback-urilor, autorul britanic se axează pe o deconstrucţie psihologică, dezvăluind numeroase faţete ale omului şi cercetând cu un viu interes sociologic abisurile conştiinţei umane.
Roman al dezolării, „Pe plaja Chesil” îşi refuză happy-end-ul, conturând o dramă umană autentică. Fără cosmetizări excesive, romanul scurt al lui Ian McEwan se dovedeşte a fi aidoma unei răsuflări intense, sacadate, impresionându-l pe cititor prin forţă şi cinism. Sentimentele sunt exprimate direct, prin vocea unor personaje coerente, esenţialmente meditative. Alegeri greşite, erori, imposibilitatea de a comunica, frică, iată doar câteva dintre defectele inerente fiinţei umane. McEwan este dur, nu încearcă în niciun moment să ofere scuze. Stilul natural, presărat cu o feerie a detaliilor, îl face pe cititor să îşi construiască singur povestea, completând puzzle-ul. Până la urmă, fiecare dintre noi poate fi redus la un punct. Culoarea, depinde doar de inima noastră: “Acolo, pe plaja Chesil, ar fi putut să o cheme înapoi pe Florence, ar fi putut să se ducă după ea. Nu ştia sau nu îi păsase într-atât încât să ştie că în timp ce fugea de el, sigură, în disperarea ei, că era pe cale să-l piardă, niciodată nu l-a iubit mai mult sau mai fără speranţă, iar sunetul vocii lui ar fi fost ca o salvare, s-ar fi întors la el. În schimb, el a rămas înfipt în tăcerea lui rece şi dreaptă, în apusul soarelui, urmărind-o cum înainta grăbită de-a lungul ţărmului – sunetul îndepărtării ei anevoioase fiind estompat de cel al valurilor ce se spărgeau de mal -, cum dispărea în ceaţă, un punct pe fâşia imensă şi dreaptă de pietriş lucind în lumina palidă.”
„Pe plaja Chesil” este unul dintre cele mai bune romane ale lui Ian McEwan, la acelaşi intensitate cu „Amsterdam” sau „Sâmbătă”. Axându-se în planul principal pe un fragment temporal foarte mic (câteva ore) şi completând cu flashback-uri, McEwan oferă un peisaj psihologic luxuriant, în care cititorul se abandonează zâmbind. Cinic, realist, adesea rece, romanul analizează dezolarea indivizilor, mecanizarea socială şi sexualitatea ca teamă. Cititorii vor descoperi o poveste tristă, însă reală, o lecţie pentru fiecare dintre noi. Pentru că, dacă nu suntem atenţi, s-ar putea să ajungem la un moment dat să realizăm că nici măcar iubirea nu rezolvă toate problemele…
Bibliografie: Ian McEwan, Pe plaja Chesil, Editura Polirom, 2007
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.