Între timp şi nemoarte, de Vlad Zbârciog (Timişoara, Editurile ArtPress & Augusta, 2007; pagini A-5: 144)
„Treimea“ ciclurilor de poeme din volumul Între timp şi nemoarte, de Vlad Zbârciog (Timişoara, Editurile ArtPress & Augusta, 2007; pagini A-5: 144), se magnetizează lirico-semantic-sincretic într-o admirabilă sinceritate neotradiţionalistă: (I) Casa părintească, (II) Sfinţii părinţi şi (III) Neamul.
În primul ciclu, Vlad Zbârciog cântă oximoronic un clopot al liniştii care «sparge zarea», evident, la reapariţia în sat a eroului liric, trecând «prin aerul plin de miresme, / nerăbdător, ca un mire» (Amurg, p. 7), cu sufletul legat, legănat, de florile, de ciorchinii îndoruraţi ai salcâmilor; reintră în inima satului «ca într-o biserică», în ciuda faptului că „ulicioarele“, pietruite între timp, nu-l mai cunosc, îi «refuză privirile» (Satule drag, p. 8). Oraşul – ce l-a absorbit pe eroul liric – a lucrat mereu asupra sufletului său de ens dezrădăcinat, i-au «subţiat nuanţele» şi nu mai cunoaşte «mireasma de busuioc», i-au «diminuat auzul» acele sunete «stridente ale claxoanelor» şi nu mai poate «desluşi melodia naturii», mirosul de smoală, de asfalt, i-a «diluat proprietatea de a simţi gustul fructelor» etc. „Noua realitate“ a satului este resimţită cu o acuitate impresionantă de eroul liric al lui Vlad Zbârciog: «Plâng de dor pentru mine / râul, Stâncuţa, Ţiglăul. / Mă priveşte cu ochi miraţi Holmul. / Mai ales se întreabă cine-oi fi Crucea, / înălţată în vârf de bătrânii satului / ca Dumnezeu să nu uite de noi… / Nu mă mai cunosc nici arborii, / nici casele părăsite, nici ulicioarele îmburuienate, / dornice de paşii celor plecaţi / în lume, după câştig, / sau la odihnă, în cimitir.» (Aer de-acasă, p. 10). Chiar dacă-i la o considerabilă distanţă, satul este prezent în eroul dezrădăcinat: «În fiecare zi eşti cu mine, satule. / Mergi înaintea mea pe străzile oraşului / şi trec prin tine troleibuze, limuzine, / cărucioare cu copii, pietoni…» (În fiecare zi…, p. 12); iar pământul naşterii, casa părintească, aidoma unui ţărm de cosmos, prin invizibile, mirifice cordoane ombilicale, îi nutresc sufletul, îl cheamă de pretutindeni: «Tot ce respiră în tine mă cheamă. / De pretutindeni mă cheamă, / ca un ţărm de care m-am îndepărtat / prea mult… / Tata, clădit în pereţi, / mă priveşte cu ochii ferestrelor / şi mă întreabă / de ce atât de rar vin acasă. / Paşii mamei, / mângâierile mâinilor ei, / privirea blândă ce-mi încălzeşte / mereu inima, / au ieşit din toate odăile / şi mă întâmpină în prag…» (Casa părintească, p. 13); «În fiecare copac din grădina / casei părinteşti / văd o rudă de-a mea. / Tot neamul pare să fie adunat aici, / […] / Din inima mărului / răzbate vocea mamei, / gingaşă, cu nuanţele soarelui de vară; / din cea a salcâmului de lângă poartă, / aud glasul tatei, / un pic îngrijorat, / un pic neliniştit, / de parcă m-ar avertiza ceva. / Bunica Maria îmi şopteşte din dud / că bunelul-cireş / m-a recunoscut după mers…» (Nimic nu se trece, p. 14); «Ţi-ai pus cămaşă de flori alb-roze / şi priveşti întrebător spre mine… / Sunt eu, mărule, / copilul pe care-l chemai în fiecare / primăvară…» (Mărul, p. 15). Etc.
În satul cu casa părintească a eroului liric se observă o cumplită vestejire de suflet tradiţional-valahic, se vede cum acizii tuturor categoriilor de guvernanţi din ultimul secol cad şi produc un violent şi ruginiu cancer al acoperişului veşniciei născute, nutrite de satul dacoromânesc: «La ţară viaţa e destul de frumoasă… / Guvernul face statistici / tot mai favorabile, / în timp ce plugul indiferenţei / trece prin fraţi, / făcând mai adâncă brazda / dintre săraci şi bogaţi. / Primarii şi liderii agricoli / au vândut roada câmpului / pentru ani înainte. / Lumea, disperată şi flămândă, / a luat calea Greciei, a Italiei… / În sat au rămas bătrânii, / copiii şi câinii vagabonzi. / Guvernanţii se bucură: / din banii expediaţi acasă / se face bugetul, / mai rămân milionane „de buzunar“… / Încolo, la ţară totul e bine. / Bătrânii mor, / Copiii plâng de dorul părinţilor, / casele se risipesc, / pământurile stau în paragină… / La ţară a rămas acelaşi / doar cerul deasupra satului…» (La ţară…, poem datat: «26 noiembrie 2006»; p, 23).
Ciclul poematic secund, Sfinţii părinţi, este dedicat mamei, văduvă de război, ce «singură ara / şi semăna pământul» (Poem pentru tata, p. 37), nevăzutului, necunoscutului tată, Ion Zbârciog, dispărut în războiul dintre Imperiul Sovietic şi China, pe frontul din Manciuria (căci şi pe-atunci, pe când s-a născut poetul, ori în copilăria / adolescenţa-i, Basarabia / Republica Socialistă Sovietică Moldovenească făcea parte din U.R.S.S.): «Eram de-o seamă cu absenţa ta, / Iar tu, / în haine de război, / nu regăseai cuvintele de dor, / purtate în raniţa frontului / din Manciuria…» (Nobila şi sfânta menire, p. 39), dar şi fratelui ce-a «rămas stâlpul casei», ce învaţă să ardă «ca să ducă mai departe / iubirile tatei», ori ca să închidă «coperţile zilelor», aşadar, un frate ce ia aminte «la tot ce păstrează memoria tatei» (Tu ai rămas stâlpul casei…, p. 45). În ultimă instanţă, părinţii se constituie în nemurire prin fiii, prin urmaşii lor: «De ziua ta / mă simt onorat să-ţi mulţumesc, / mamă, / că te am. / […] / vreau să-ţi spun / că icoana ta m-a-nsoţit / în orice secundă. / Ea mă va petrece / la momentul plecării / prin Poarta Aerului, / spre zările unui timp / fără timp / de dincolo de moarte…» (De ziua ta, p. 63); pentru că, spune poetul într-alt loc: «Nu murim niciodată / până la capăt / chiar dacă ajungem / pământ. / Trecem dintr-un teritoriu / în altul, / încercând să luminăm / şi din mormânt…» (Nemoarte, p. 72).
În cel de-al treilea ciclu, Neamul, poetul Vlad Zbârciog îşi cântă seminţia-i mai veche «decât albul istoriei» (Cine sunt ?…, p. 88), rădăcinile pelasgo-thraco-dace, strămoşul Dac de pe Columna Decebalo-Traiană din Roma, Ţara-i, «sfântă, aleasă cunună» (p. 91), Dorul-din-Rădăcini (p. 103), sângele de domnitor („uns al lui Dumnezeu“) valah «ce fulgeră-n vene / ca nişte vechi fapte de arme, / deşteptându-ne», un sânge ce «ţine trează memoria, / luminând…» (Sânge de domn român, p. 104), Mânăstirea Curtea de Argeş, monument al jertfei zidirii, biruinţă valahă dintre timp şi nemoarte, căci aici sunt «pietrele sfinte, pline de mit» (p. 107).
Profunde, autentice sunt patriotismul şi mesianismul care străbat mai toate poemele lui Vlad Zbârciog din acest ciclu. Eroul liric îşi face datoria de a urca (şi prin acest volum) în amvonul Catedralei Neamului Valah şi de a atrage atenţia asupra veridicei noastre istorii, asupra imperioasei reîntregiri / re-Uniri de Neam Pelasg / Valah, sfârtecat între roţile dinţate ale imperiilor ce s-au îmbinat la Dunăre / Carpaţi: Imperiul Rus / Ţarist, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Otoman / Turc. Câteva sonete se ivesc din vecinătatea mesianismului ce caracterizează teritoriul poetic al lui Octavian Goga: «Amurg de sânge pâlpâie pe creste, / Cad munţii în genunchi, parcă-s statui; / Priveşte, cerul ne trimite-o veste – / Un înger pe un nor, bătut în cui… // La ora sfântă-a încercării pure, / Ne căutăm în mituri rădăcina / De parcă s-a cernit în noi lumina / Şi am căzut sub lamă de secure. // Dar norul îşi preface-nfăţişarea / Şi îngerul, topit, ia forma morţii, / Trecând uşor peste misterul sorţii. // Şi-mprăştiindu-se pe toată zarea, / Încearcă să inunde ochiul, floarea / Şi să le-acopere în cerul nopţii…» (Amurg de sânge…, p. 110); ghilotina ameninţă şi din „cenuşa imperiului“: «Ni-i anotimpul trist, fără de vină / […] / Deşi ne-ameninţă o ghilotină. // Ce vină ai tu, neamul meu iubit, / Că ai ajuns să fii şi tras pe roată, / De parcă ai uitat că altădată / În ceruri şi în lume-ai fost slăvit ? // […] // Că-n sângele tău aprig de Balcani / S-a diluat virtute şi elan – / Şi ai trădat şi suflet, şi cetate ?…» (Ni-i anotimpul trist…, p. 111). Dar vocea poetului se îndreaptă, îndeosebi, către pământul naşterii sale din Basarabia (Republica Moldova), încă aservită Moscovei, se adresează părţii „orbite“ a poporului său din fostele provincii ale Daciei, Bucovina, Basarabia, „Transnistria“ etc., zmulse din trupul României de Stalin, de Imperiul Sovietic, creându-se astfel Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, adică Republica Moldova de azi, ori „înzestrând“ Ucraina cu celelalte pământuri dacice / valahice – Maramureşul istoric, Bucovina de Nord, Basarabia de Sud, Insula Şerpilor etc.: «Şi azi, după atâta suferinţă, / Tot la călăul tău îţi este visul; / […] // O, neamul meu, bătut pe stâlp în cuie, / Nu-ţi şuieră prin vene dor străbun ? / […] // O, neamul meu, orbirea ta mă doare, / Cum doare necredinţa şi uitarea.» (O, neamul meu, bătut pe stâlp în cuie…, p. 115); «…Şi am ajuns un neam al nimănui… / Ne întrebăm mereu: din vina cui / ne moare Ţara…/ […] / Nu mai pulsează-n vene nici trecutul, / continuă să zacă-n sârme Prutul. // […] // Doamne Iisus, renaşte dacă poţi / În trupul nostru sfinţii voievozi ! / Întoarce-ne, prea Sfinte Suveran, / Virtuţile de neam daco-roman / Şi, peste chipul nostru incolor, / Aşterne vălul tău izbăvitor !» (Vai, ţara mea de dor şi de durere !…, p. 118).
Vlad Zbârciog, după cum dovedeşte volumul Între timp şi nemoarte (2007), se impune – prin acuitatea percepţiei realităţilor, metamorfozelor satului, prin autenticitatea, prin profunzimea trăirilor – drept unul dintre cei mai valoroşi lirici, dintre cei mai mari poeţi ai universului rural valahic, de la Coşbuc până în zilele noastre.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.