“Voi trai clipa”

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Rodica Elena Lupu –   Voi trai clipa… – editura Anamarol, Bucuresti 2007

Motto:

Tainele mării nu se cunosc de pe mal…

Nu-s de seamă vorbele, când nu se văd faptele!

La multă lumină şi adevăr!                                                                                                

 

 

Scriitoare consacrată, binecunoscută de consumatorii de literatură de calitate, a publicat zeci de volume de proză şi poezie:

 

Colaborează cu ateliere literare: Europeea, Literatura-Arta, cu Radio Timişoara, Radio România Actualităţi, Radio România Internaţional, Radio Dor de Ţară şi cu diferite posturi de televiziune.

 

Participă la: Târgul de Turism al României, ediţiile: 2004, 2005, 2006, 2007, Târgul Internaţional de Carte şi Muzică, Braşov, România, 2007, Întâlnirea Reprezentanţilor Comunităţilor Româneşti din Germania, Stuttgart,  27 mai 2007; Festivalul Callatis, ediţia a IX-a, 2007, în cadrul Salonului Artiştilor Români de Pretutindeni.

 

George ROCA

Sydney, Australia

Scriitor, Redactor revista AGERO, Stuttgart
Membru al Academiei Româno-Americane

 

 

——————————————————————————————————————

 

RODICA ELENA LUPU,

TIPUL SCRIITORULUI COMPLEX

 

Ne vom privi printre lentile,

Ca-ntr-un acvariu-n contemplare,

Tot aşteptând să treacă zile,

Sub solzi de vis şi disperare.

« Anotimpul ploilor » (pag.23)

    

Nu putem decât să ne bucurăm încă o dată de darul pe care ni-l face cu această carte doamna Rodica Elena Lupu, şi să îi dorim multe cărţi de aici înainte!

 

Prof. Ştefan DUMITRESCU

Scriitor, critic literar

Biroul de Viitorologie Bucureşti

 

———————————————————————————————————————

 

Sunteţi un poet rotund, consistent – pe la vers, cum e « Bonifacia » pe la trup.

Mi-au sunat bine, sensibilele: « Clipa », « Cu încetinitorul », « Iarba ». Nu mai puţină poezie au manifestat aprigile, vituperantele :  « Marii deputaţi » şi « Al prostiei roi ».

O îmbràţişez pe poeta şi o re-salut pe editoarea mea preferată.

 

Paul GOMA

Scriitor

Paris, Franţa

 

——————————————————————————————————————————

 

 

VOI TRĂI…CLIPA

 

 

Consider că volumul „VOI TRĂI…CLIPA” va fi apreciat de toţi cei care vor avea privilegiul să îl descopere.

 

George ROCA

———————————————————————————————————————

 

Rodica Elena LUPU

 

VOI TRĂI…

 

O voi lua de la capăt

Aşa îmi spuneam. Ştii.

De mâine…viitorul

Voi face sport, voi trăi, voi iubi. Voi?

Acum e doar o perioadă de tranziţie

Ştii. Repetiţia. Preludiul.

 

Totuşi unii oameni mor firavi. Nu noi!

Libertatea supremă e o temniţă

Trecutul o oglindă care stă cu spatele

O locomotivă. Oamenii fug

să o ia de la capăt.

 

Uneori ameţesc,

am o stare confuză de slăbiciune

Am să fac sport

Voi fi puternic

Zilele trecute mi-a căzut un dinte

Mă simt bătrân. Urât

O alveolă goală

Ecouri. Un inorog.

Fildeşul dragostei.

 

Desigur, şansa mediocrităţii

Voi iubi, voi citi, sigur că da

Voi fi cult şi slab copleşit

de bubele singurătăţii.

Dar ce voiam să spun?

A da!

Voi trăi….totuşi.

 

 

CLIPA

 

Omul n-o ştie
n-o vede,
n-o ia în seamă.
Uneori o cheamă,
sau o blesteamă.
Atunci când devine fior
o scrie,
o cântă,
o poartă
Ca pe propria-i soartă.

Atenţie dar:
Clipa nu e un har,
ci e drum
sau hotar!

 

 

VISUL MEU

 

Visez să fiu semănător de stele,

Sub plugul de argint al Ursei Mari,

În brazda cerului să înalţ castele,

Un Paradis de trandafiri solari.

 

Să-mi fie sfera nopţii simfonie

De rodnice mişcări şi armonii,

Cu galaxi-nflorind ca o câmpie,

Un labirint gingaş de melodii.

 

Şi toate împerună să îngâne,

Un trup imens de om Dumnezeiesc,

Ce-a semănat la început de lume,

Un Paradis de  stele ce plutesc.

 

Visez să fiu semănător de stele,

Sentinţa verbului să întrupeze iar

Din cosmosul de suflete rebele

Un Paradis de haruri pentru har.

 

Lund, Suedia,1995

 

 

CU ÎN-CE-TI-NI-TO-RUL

 

Aerul e doar o aburire,
doar un spaţiu din care au migrat clipe,
din care s-au scurs lacrimile,
acolo sus-sus la fereastra singurătăţii,

Un Auschwitz de rame căzând sau urcând,
un gând imens construit din sticle
concave,
convexe,
cum stai ca un porumbel de granit
ciocănind geamul orb reflectând
interior,
exterior,
cum stai ca o frunză speriată
de picăturile de mercur ale furtunii de vară,
senzaţii,
sentimente.

 

Viena, Austria,aprilie 2000

 

 

VIAŢA

 

Femeie ondulată asemenea apelor

Te văd şi mi-e sete de tine

Ca o cascadă curgându-mi între palme,

Ca un izvor.

 

Femeie ondulată asemenea curenţilor electrici

Formele tale se cabrează ciudat

Electrizate de verde, de roşu, albastru, de mov,

Ca un fulger

Cu o descărcare dragostea ne înlănţuie.

 

Femeie ondulată ca sunetul

Toată muzica luminilor cântă prin tine

Până şi harfe-n adâncul tău

Chitara trupului ce vibrând

Mă vrăjeşte.

 

Femeia ondulată ca lumina

Eşti o oglindă, eşti un cristal

În care chipul Domnului s-a reflectat odată, demult,

Pe vremea când mărul nu creştea pe aici

Şi trupul tău de miere şi păcat

Nu, nu era ca un şarpe ondulat.

 

 

PUŢIN MAI MULT

 

Cad fluturi negri din văzduh,

Iarna mă-mbracă-n zaţ de stele,

Cascade de lumini erup

Şi cad şi eu la fel ca ele.

 

Şi simt în mine c-am să mor

Acoperit de reci banchize

Iar peste soare un covor

De gheaţă verde se va-nchide.

 

În trup presimt o iarbă nouă

Ce-şi cere dreptul la lumină

Şi ştiu că îi voi fi şi rouă

Şi îi voi fi şi rădăcină.

 

Iar ochii mei ca două fante

Ce-nchid o lume ce-a trecut

Se vor preface-n diamante

Şi voi trăi… puţin mai mult.

 

 

TE CAUT

 

Constelaţii de oxigen într-o vază cu apă

Caut o femeie în care să încapă

Universul întreg, dorinţa mea toată,

Formele şi toate senzaţiile,

O femeie nouă mereu,

Curcubeu şi cascadă

Care să răsară, să explodeze, să ardă,

Să facă din mine ce vrea

Atom, om sau stea,

Tot timpul să ia şi să dea

Sângele din inima mea,

Să ne topim într-o singură fiinţă,

Într-un orgasm de conştiinţă,

Într-o furtună de zbor şi splendoare

Din care naşte şi moare

Viaţa cea verde şi luminoasă,

Femeie frumoasă urcându-mă-n cer,

Între constelaţii şi îngeri de miere

Până sus, sus la Dumnezeu,

Unde nu mai eşti tu sau eu,

Doar adevărul, lumina şi viaţa!

 

 

CÂNTEC TÂRZIU

 

Ciuline galben soarele se duce
Iar câmpul parcă urcă tot mai sus,
Tăcut şi singur stau la o răscruce
Şi proiectez imagini în apus.

Cu-n fir uscat de iarbă fac desene
Pe gânduri dus, în praful de pe drum
Şi nu ştiu când s-a scurs atâta vreme
Şi-atâtea nopţi s-au prefăcut în scrum.

Parc-am iubit, parcă râdeam odată
Urcând pe tije lungi de păpădii,
Biet fluture cu aripa pătată
În dragostea de fiecare zi.

Parcă dansam greceşte cu copacii
Cu crengi pe după gât înnebunit,
Piciorul gol rănindu-mi-l în macii
Pe care veri de-a rândul i-am strivit.

Parcă dormeam străluminat de stele
Îngemănat cu spicul crud de grâu
Visându-mi trupul fraged printre ele,
În marginea ierboasă a unui râu.

Ciuline galben, soarele revine
Pe câmpul care iar a coborât,
Tăcut şi singur mă gândesc la mine
Şi proiectez imagini în trecut.

 

 

ANOTIMPUL PLOILOR

 

             Nimic nu va rămâne verde

Rugina croşetând uşor

Ne-a amintit că ne vom pierde

În anotimpul ploilor.

 

Şi ezitând printre grilaje

Privind cum cad pumnale lungi,

Sub kilometri de bandaje

Vom plânge-n hohote prelungi.

 

Şi va părea absurd şi tandru

Când vom primi din cer bătaie

Sub soarele bătrân scafandru

Al animalelor de ploaie.

 

Ne vom privi printre lentile,

Ca-ntr-un acvariu-n contemplare,

Tot aştepând să treacă zile,

Sub solzi de vis şi disperare.

 

Vom înota în neputinţă,

Cu ochi nevinovaţi şi goi

Şi ca o strânsă consecinţă

Vom spune că aşa vrem noi.

 

Flori carnivore ne vor trage

Călcâiul în capcane-nguste

Iar noi învinşi ne vom retrage

În locuinţele lacustre.

 

Alba Iulia, 1980

 

 

FEMEIA DE STICLĂ

 

 

Acum ştiu femeie de sticlă

te-am învins.

Mă atrăgea vinul coapselor tale,

focul de sânge al cărnii,

laptele frumuseţii

ascunse sub piele,

vibraţia blând rotundă

a aerului din formele tale,

mierea din păr.

 

Acum ştiu femeie de sticlă

e de ajuns

să pui toate acestea la loc,

E suficientă jertfa

acestor daruri către Dumnezeu

care te-a creat din foc,

vin şi lapte,

aer şi miere,

 

Şi-atunci rămîi goală,

goală de tot

în smalţul sticlos al formelor tale

femeie de sticlă

în care dansează acum

Jumătatea geamănă

a sufletului meu.

 

Abia azi

Mă îndrăgostesc cu adevărat!

Abia acum ştiu femeie de sticlă

cine eşti,

cine sunt,

cine am fost

la început de Lume

în sfera Paradisului

în Nume.

 

 

CÂND VREMEA

 

Se lasă toamna tristă

de parcă-i cea din urmă…

Şi-n galbenă lumină,

ca-n jurul unui mort,

Pustiu-i înfloreşte…

O, toamnă, tu mă mângâi!

Singurătăţi deşarte

în al meu suflet port.

 

Când vremea dă în toamnă,

îmi picură plângând

Senina-nchipuire

a unei dulci văpăi…

La razele de seară

se desluşeşte-n gând:

Ruina unui farmec –

iubirea mea dintâi.

 

Când s-a născut în mine,

când a murit nu ştiu,

Când s-a urzit în taină…

Era pesemne toamnă,

Că tainica lumină

ce tremură-n pustiu,

În ochi mi-aduce lacrimi

şi spre trecut mă-ndeamnă.

 

 

IARBA

 

Ascultaţi iarba cum cântă
Pe spinarea muntelui,
Cel ce ştie si-o ascultă
Află taina vântului,

Urmăriţi-i unduirea
De ocean răcoritor
Şi spălaţi-vă privirea
În culoarea florilor,

Mirosiţi aroma suavă
A pădurii vegetale,
Mirosiţi tăcerea gravă
De sub şalul negru, moale

Şi gustaţi cu duioşie
Fire proaspete de iarbă,
Savuraţi-le dulceaţa,
Gustul pur, pe limba oarbă,

Pipăiţi covorul simplu
Lăsat de la Dumnezeu
Şi-ntoarceţi-vă la iarbă
Atunci când vă este greu.

Ascultaţi iarba cum cântă
Înnăuntru, în afară,
Cel ce ştie s-o asculte
Niciodată n-o să moară.

 

Războieni-Cetate, iunie 2001

 

 

LANŢUL SLĂBICIUNILOR LEGII

 

Cei care conduc o ţară

nu respectă Legea.

Cei care fac Legea,

nu respectă Legea.

Cei care păzesc respectarea legii

nu respectă Legea.

Cei care au funcţii politice

nu respectă Legea.

Cei care sunt bogaţi

nu respectă Legea.

Cei care plătesc pe cei corupţi

nu respectă Legea.

Cei care sunt rude

cu cei care nu respectă Legea

apelează le ei şi

nu respectă Legea.

Ceilalţi respectă Legea şi

nu-i  respectă pe cei de mai sus.

 

Bucureşti, 2000

 

 

COMOARA TRISTĂ

 

Generalii s-au urcat în tren,

Războiul e pierdut, o ştiu cu toţii

Şi-ncarcă sute de vagoane mari

Cu tot ce-au jefuit în timp ca hoţii.

 

Cu garda personală, cu muniţii,

Cu câteva surori pentru răniţi,

Cu-arhiva bătăliilor pierdute

Şi-o mână de spioni descoperiţi

 

Începe goana către vizuină,

Locomotiva geme de efort

Iar la opriri se abureşte toată

Se-nchide ca şi pielea unui mort.

 

Prin staţii generalii mai adună

Câte-o comoară sau câte-un muzeu

Cu care umplu multele vagoane

Ale acestui tren mereu mai greu,

 

Dar fuga lor devine mai înceată

Şi generalii au priviri uriaşe

Dau ordin ca să se dezlege grabnic

Vagoanele răniţilor în faşe.

 

Şi fuga se continuă bizară

Adăugând vagoane cu averi

Şi semănând tot ce-i în plus în urmă:

Spioni, soldaţi, muniţii, armurieri.

 

Aflaţi în situaţia ciudată

Când nemaifiind nimica de lăsat,

Înconjuraţi de aur, diamante,

Chiar generali-n gol s-au aruncat

 

Unul pe altul, până când în urmă,

În ordine crescândă morţi pe drum,

Cu faţa răvăşită de izbândă

A mai rămas un general nebun,

 

Dar şi el va muri căci nu e cine

Să-l apere de-acest pierdut război,

De inmamicul care iată, vine,

Să-şi ia comoara tristă înapoi.