Pascal Bruckner despre supravietuirea celor puternici

În “Tirania penitenţei”, Pascal Bruckner atrage atenţia asupra consecinţelor acestei filosofii. Învinşii nu pot conduce, pentru că ei se tem în permanenţă de consecinţele acţiunilor în loc să acţioneze şi să îi lase pe ceilalţi să îşi facă astfel de probleme. Paralela pe care autorul o face între delăsarea europeană şi pozitivismul american împins până la extrem scoate în evidenţă dezavantajele acestei toleranţe pe care europenii au ridicat-o pe parcursul timpului la rang de artă. Suntem înţelegători şi atunci apărem slabi în ochii duşmanilor.

Vinovăţia nu este niciodată ceva absolut, ţine de context. În funcţie de împrejurările în care s-a produs, violenţa poate fi înţeleasă, în funcţie de factorii determinanţi, violenţa poate fi justificată. Bruckner încearcă să ne convingă, încearcă să ne facă să ieşim din cercul vicios care ne afectează de atâta vreme. Da, Europa a comis numeroase atrocităţi, însă tot Europa a descoperit modalităţi pentru a le contracara. Hitler a omorât milioane, Stalin a transformat sângele în statistică, însă tot Europa a reuşit până la urmă să îi doboare. Victoria venită imediat după o înfrângere răsunătoare este mult mai importantă, pentru că prima o potenţează, îi oferă perspective largi. Învingătorii ştiu să întoarcă armele în loc să-şi plângă de milă: “Statul nu este o Biserică, el trebuie să răspundă de prezent şi de viitor, nu să-şi petreacă timpul făcând mea culpa. Există un pericol în demonetizarea cererilor de iertare, mai ales când coboară la nesfârşit în istorie. Acestea trebuie să rămână excepţionale şi să se înconjoare de o anumită maiestate, altfel există riscul de a fi reduse “la oblica genuflexiune a bigotului grăbit” (Flaubert).”

Eseul lui Pascal Bruckner surprinde prin fluiditate. Argumentele sunt naturale, nu încearcă să se impună decât prin raţiune. Nu există lamentaţii, privirea cinică şi coerentă defineşte lucrarea. Nu avem nevoie de teorii inutile, religia noului mileniu va fi cinismul existenţial. Doar acceptându-ne greşelile ca pe o parte constitutivă a fiinţei noastre vom putem învăţa din ele, doar dacă vom deveni mai încrezători în noi înşine putem să învingem. Bruckner ne obligă să medităm asupra certitudinilor noastre, ne obligă să ne regândim întregul sistem filosofic, pentru că pune la îndoială evidenţele. Dacă toată lumea acţionează astfel nu înseamnă că este şi corect.

Tehnica foarte bună îi atrage pe cititori. Textul este accesibil, însă nu alunecă în facil. Bruckner oferă foarte multe informaţii, referinţele culturale abundă, însă limbajul refuză preţiozitatea specifică filosofiei. A vorbi pentru fiecare cititor în parte înseamnă a reuşi să transmiţi mesajul cât mai departe. Autorul renunţă la discursul sforăitor specific tratatelor filosofice şi alege să se apropie prin puterea exemplului de realitate. Eşti prezent în fiecare pagină, simţi că faci parte din Europa descrisă de Bruckner, simţi cum frustrările tale se regăsesc în tarele unui continent. Eseul devine un mijloc de propagare a informaţiei, un mijloc care nu evită să folosească procedee de marketing. În noul mileniu creatorul care vrea să reuşească trebuie să ştie cum să îşi vândă creaţiile.

Intitulate sugestiv, capitolele tratează pe larg aspectele esenţiale ale problemei tratate. Bruckner descompune metodic ideile, nu se rezumă la o prezentare mecanică, ci încearcă să descopere mecanismele ascunse, psihologia actanţilor. Astfel, cititorul este invitat să pătrundă în labirintul gândirii europene, să înţeleagă germenii acestei atitudini. Ne temem de noi înşine pentru că am fost în trecut martorii unor atrocităţi inimaginabile. Şi totuşi, aşa cum Bruckner concluzionează, asta nu ne poate oferi scuze. Exemple de învingători există. Trebuie doar să învăţăm să tratăm viaţa mai simplu, trebuie să înţelegem că riscul face parte din frumuseţea jocului: “În vreme ce America vede în eşec o modalitate normală a schimbării, o etapă în construcţia de sine, Franţa face din el un verdict irefutabil. Orice faliment şi orice concediere sunt simţite ca nişte hotărâri ale destinului, atât de mult este înrădăcinată certitudinea că nu mai găseşti niciodată de lucru şi că fiecare pas greşit este un cuţit de ghilotină care barează drumul viitorului. De aici vine şi aspiraţia a 65-70% dintre tinerii interogaţi de diverse institute de sondaj de a deveni funcţionari, atât de mare este teama lor de precaritate.”           

”Tirania penitenţei” este o carte actuală, explicând printr-un procedeu psihologic simplu multe dintre problemele evidente ale noului mileniu. Discriminarea a devenit un subiect tabu, ne temem de fiecare cuvânt, în loc să înţelegem că discriminarea este însăşi esenţa vieţii noastre. Să îi tratăm pe toţi în mod egal şi atunci defectele şi atributele fiecăruia vor ieşi în faţă. Altfel, ajutorul nu înseamnă decât acceptarea inferiorităţii. Nu ajuţi decât atunci când desconsideri, nu ajuţi decât atunci când consideri că eşti superior. Iată o lecţie pe care, în goana după idealul egalităţii absurde, foarte puţini dintre noi o înţelegem.            

Fără să evite temele controversate, Bruckner încearcă să convingă. Apelând la raţiune, încearcă să genereze sentimente. Este timpul să renunţăm la această frică, este timpul să trăim cu adevărat. Nu trebuie să plătim pentru crimele strămoşilor, pentru că asta nu se va termina niciodată. Să ne cerem o singură dată scuze şi să mergem mai departe. Scuzele însă nu trebuie să vină doar din partea noastră. Prea mult timp am judecat părtinitor, prea mult ne-am izolat în postura călăului. Să ridicăm oglinda şi să stăm puţin în spatele ei. S-ar putea ca ceilalţi să descopere o imagine foarte interesantă: “Odată recunoscute greşelile noastre, atunci când le avem, trebuie să întoarcem acuzaţia împotriva acuzatorilor şi să-i supunem, la rândul lor, la focul continuu al criticii. Să încetăm să mai confundăm necesara evaluare cu masochismul moralizator! Vine un moment în care remuşcarea este o a doua greşeală care o dublează pe prima fără să o anuleze. Să inoculăm o otravă care ne-a ars multă vreme: ruşinea. Un pic de mustrare de conştiinţă la Teheran, Ryad, Karachi, Moscova, Beijing, Havana, Caracas, Alger, Damasc, Rangoon, Harrare, Khartoum, ca să nu citez decât aceste capitale, ar face mult bine guvernelor de acolo şi mai ales naţiunilor lor.”           

Europa trebuie să renunţe la moştenirea ei funestă şi să meargă mai departe. Viitorul aparţine celor ce ştiu să trăiască la maximum clipa. Să nu mai căutăm o supremaţie dureroasă, să nu mai încercăm să părem răspunzători de tot ceea ce se întâmplă. Oamenii nu sunt impresionaţi de puterea absolută pe care guvernele europene încearcă să o obţină prin acceptarea şi condamnarea masacrelor. Cel ce a ucis ieri nu mai trebuie să ucidă astăzi şi nu are nici garanţia că ar putea să o facă din nou la nevoie. Trecutul este trecut, iar astăzi, la început de mileniu, suntem datori să mergem mai departe şi să făurim viitorul, fără ipocrizie, fără iluzii. Cei puternici au învăţat de mult să nu-şi mai plângă de milă…

Bibliografie

Pascal Bruckner – Tirania penitenţei – Eseu despre masochismul occidental – Trei – 2007