Michael Crichton, o privire intr-un viitor microscopic

În “Prada”, Michael Crichton, autorul bestsellerului “Jurassic Park”, încearcă să ofere o perspectivă asupra unui viitor periculos, un viitor spre care ne îndreptăm inevitabil. Ştiinţa se dezvoltă uluitor de repede, posibilităţile se înmulţesc odată cu fiecare secundă ce trece. Descoperim modalităţi de a ne complica şi mai mult existenţa, descoperim elemente pe care nu le putem controla. Michael Crichton, în stilul său binecunoscut, ridică numeroase probleme, încercând să fundamenteze o nouă etică, care să ţină cont de progresul extraordinar al rasei umane. Nu mai putem să aplicăm principiile trecutului, trebuie să trăim şi să înţelegem prezentul.

Acţiunea antrenantă transformă cartea într-un carusel ameţitor. Cititorul este bombardat cu informaţii, ritmul este alert, personajele interacţionează de multe ori subtil. Descoperim treptat adevărul, întoarcem pagină după pagină pentru a înţelege. Stilul accesibil nu diminuează valoarea ştiinţifică a romanului. Poţi învăţa foarte multe noţiuni inedite, poţi acumula informaţii preţioase, sau poţi pur şi simplu să te bucuri de acţiune, să trăieşti fiecare moment de tensiune alături de personaje. Capacitatea lui Crichton de a oferi experienţe plauzibile garantează veridicitatea emoţiilor. Te regăseşti în acest viitor, pentru că şi tu ai acţiona probabil la fel: “Un robot mobil trebuie să dedice o cantitate imensă de timp de prelucrare numai pentru a evita obstacolele întâlnite în cale. Fiinţele omeneşti fac şi ele acelaşi lucru, dar niciodată nu sunt conştiente de asta – până când se stinge lumina. Abia atunci, pe întuneric, află ele, în mod dureros, cât de multă prelucrare este necesară pentru a evita nişte obiecte. Aşadar, există dovezi că întreaga structură a conştiinţei, precum şi senzaţia de autocontrol şi discernământ a oamenilor nu sunt decât nişte iluzii ale utilizatorilor. Noi nu deţinem câtuşi de puţin un control conştient asupra noastră înşine. Doar credem că deţinem. Numai pentru că fiinţele umane au ajuns să se gândească la ca la “eu” nu înseamnă că este şi adevărat.”     

Naraţiunea retroactivă îi oferă personajului principal o aură demiurgică. Ştiind că a reuşit să scape cu viaţă dintr-o situaţie critică, Jack povesteşte detaşat, axându-se asupra detaliilor tehnice. Moartea este doar o statistică imuabilă, nu putem să contestăm realitatea, chiar dacă aceasta este tristă. Nanoparticulele se dezvoltă preluând caracteristicile umane, încercând să copieze singurul exemplu aflat la îndemână. Crichton intercalează pasaje filosofice complexe chiar în miezul acţiunii, sugerând principii prin forţa exemplelor. Sângele scurs este cel mai bun argument, pentru că doar în faţa sângelui oamenii înţeleg că acţiunile lor au consecinţe serioase.

Fondul ideologic al romanului este actual. Totul se petrece într-un viitor pe care îl putem intui. Oamenii încearcă să construiască organisme care să îi poată înlocui. Este inevitabil că la un moment dat aceste organisme vor reuşi să se desprindă de influenţa creatorilor şi vor începe să fiinţeze autonom. Şi este la fel de evident că în acel moment organismele vor încerca să îşi înlocuiască creatorii. Trupul Juliei este acaparat de roi, care prin ea încearcă să se desăvârşească, să găsească răspunsul ultim, varianta perfectă. Analogia cu fiinţa umană este desăvârşită, regăsim obsesiile, regăsim dorinţa pentru putere absolută. Natura găseşte întotdeauna o cale, iar omul trebuie să înţeleagă cum să se adapteze, fără a încerca în permanenţă să o domine. Altfel, regretele nu vor întârzia să apară:

“Am simţit cum corpul ei devine tot mai uşor în mâinile mele. Iar particulele continuau să zboare în toate colţurile încăperii cu un soi de şuierat. Iar când s-a terminat, ceea ce a rămas în urma lor – ceea ce ţineam în braţe – a fost o formă palidă şi cadaverică. Ochii Juliei erau adânc înfundaţi în orbite. Gura era subţire şi crăpată, cu piele translucidă. Părul i se decolorase şi devenise fragil. Claviculele îi ieşeau în evidenţă, pornind de la gâtul osos. Arăta ca şi cum ar fi fost pe moarte în urma unui cancer. Gura i se mişca. Auzeam cuvinte slabe, abia mai tari decât respiraţia. Mi-am aplecat urechea lângă gura ei ca să aud mai bine.           

– Jack, şopti ea. Mă devorează.           

– Ştiu.           

– Jack… copiii…           

Ea şopti:

– I-am… sărutat…N-am spus nimic. Am închis doar ochii.

– Jack… Salvează-mi copiii… Jack…

– Bine, am spus.”

Dialogurile sunt intercalate foarte bine în text, conferindu-i varietatea atât de necesară. Nu ai cum să te plictiseşti, autorul trece dintr-o scenă într-alta, totul se leagă, totul înseamnă până la urmă ceva. Amănuntele sunt cruciale pentru desfăşurarea acţiunii, elemente de multe ori banale determină consecinţe dezastruoase. Michael Crichton construieşte o lume, având grijă de fiecare detaliu. Ne regăsim surprinşi într-un viitor apocaliptic pe care îl simţim totuşi apropiat.

Multitudinea de elemente tehnice certifică romanul, iar bibliografia stufoasă îi oferă celui interesat numeroase puncte de plecare. Documentarea solidă potenţează astfel acţiunea. Trăirile personajelor sunt construite pe un fond puternic, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Omul se joacă cu natura şi nu vrea să lase niciun detaliu în seama hazardului. Şi totuşi, dezastrul se produce, parcă pentru a demonstra că nu putem niciodată să prezicem haosul: “Este ora două dimineaţa. În sfârşit, copiii au încetat să vomite. S-au dus la culcare. Par să se fi liniştit. Amanda a adormit. Ellen e încă destul de bolnavă. Probabil că am aţipit din nou. Nu ştiu ce m-a trezit. O văd pe Mae urcând pe dealul din spatele casei mele. E însoţită de tipul cu costum argintiu, ca şi de restul echipei SSVT. Se apropie de mine. O văd că zâmbeşte. Sper că are să-mi dea veşti bune. Chiar că am nevoie de veşti bune în clipa de faţă. În e-mail-ul Juliei scria: ”Nu avem nimic de pierdut”. Dar în cele din urmă au pierdut totul – şi compania, şi viaţa, totul. Şi, ca o ironie a sorţii, procedura a funcţionat. Roiul a reuşit să rezolve problema pentru care fusese programat. Dar pe urmă a mers mai departe, a continuat să evolueze. Iar ei l-au lăsat. N-au înţeles ce fac. Mă tem că asta va scrie pe piatra funerară a speciei umane. Sper că nu va fi aşa. Poate avem noroc.”

În “Prada”, Michael Crichton trage un semnal de alarmă. Viitorul este în totalitate

în mâinile noastre şi asta nu înseamnă neapărat ceva bun. Odată cu puterea vine şi responsabilitatea. Milioanele de nanoparticule care invadează fiecare orificiu îţi amintesc asta. Să sperăm însă că vom putea să privim la timp în oglindă. Altfel, va trebui să ne luptăm pentru supravieţuire într-o lume scăpată de sub control. Şi atunci norocul nu va mai avea nicio legătură…

Bibliografie

Michael Crichton – Prada – Lider – 2002