Ghilgames in cautarea nemuririi

    De nenumărate ori, în diverse articole, am făcut referire la Epopeea lui Ghilgameş, ca fiind atât prima poveste scrisă, cât şi primul fantasy al omenirii. Ei bine, recitind povestea am înţeles că este mai mult de atât. Autorul necunoscut ne vorbeşte despre căutarea nemuriri, problemă ce răscoleşte mintea omului încă de la începutul omenirii.    
    Pentru prima dată mi-am dat seama că omul caută nemurirea încă de la începutul timpurilor, încă de când şi-a dat seama că viaţa nu e veşnică. De-a lungul timpului, alchimişti, filosofi şi cei din diverse domenii apropiate acestora şi-au dedicat viaţa în căutarea „Pietrei Filosofale” sau a „Lapis Philosophorum”. Fiecare a încercat să dea un alt înţeles nemuririi. Dacă alchimiştii credeau cu tărie că pot obţine această piatră în laboratoarele lor, piatra ce face aur din metalele simple şi oferă viaţă veşnică posesorului, filosofii sunt de altă părere. După unii adevărata „Lapis Philosophorum” oferă înţelepciunea şi viaţa veşnică, însă, după moarte. Viaţă veşnică pe care ne-o promite şi biserica. Dacă „Lapis Philosophorum” există cu adevărat ori ba, nu aş şti să spun sau să îmi dau cu părerea. Însă, ceea ce m-a pus pe gânduri a fost chiar Epopeea lui Ghilgameş. Şi aici nu mă refer la vreo piatră filosofală sau la vreo plantă magică ce poate oferi nemurirea, ci la ceea ce am face dacă lucrul acesta ar fi posibil.

    Epopeea lui Ghilgameş este de fapt o poezie mitografică ce prezintă un erou mitic şi semizeu nemulţumit de condiţia sa de muritor. Epopeea a fost rescrisă în versiunea akkadiană a magului Sinlikiunninni cu titlul Despre cel care a văzut totul, însă mai completă a fost versiunea asiriană, în doisprezece tăbliţe sau cânturi, păstrată în biblioteca lui Assurbanipal. Povestea pare să fi fost scrisă în jurul anului 2000 î. Hr. şi scrisă pe doisprezece tăbliţe de lut, fiind descoperit abia în secolul nouăsprezece. Acest poem, adaptat de civilizaţiile succesive ale Mediteranei orientale, conţine multe elemente mitologice care apar în literaturile şi tradiţiile mitologico-religioase ale civilizaţiilor ulterioare. Conform poveştii originare, Ghilgameş a fost al 5-lea regea din prima dinastie postdiluviană şi a domnit în oraşul Uruk, 127 ani. După istoricul René Labat, s-ar deduce din anumite inscripţii că Ghilgameş ar fi fost un personaj real, domnind în Uruk prin secolul 28 î.e.n; dar după varianta akkadiană, Ghilgameş e o creaţie a zeiţei Aruru. Potrivit mitului, la solicitarea cetăţenilor oprimaţi din Uruk, zeii le-au trimis acestora o creatură uriaşă, un sălbatic pe nume Enkidu, pentru a-l provoca la lupta corp la corp pe regele Ghilgameş, care îi tiraniza şi le necinstea fiicele. Dar confruntarea nu s-a terminat cu o victorie clară de nici o parte, astfel încât Ghilgameş şi Enkidu au devenit prieteni nedespărţiti. Cei doi au avut parte de multe aventuri, dovedindu-şi curajul şi eroismul înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte ce le-au dus faima peste mări şi ţări. Însă lucrul acesta a adus mânia zeiţei Iştar, protectoarea Uruk-ului, cea ce a hotărât că este momentul ca cei doi prieteni să se despartă prin moarte. Astfel Ghilgameş rămâne fără bunul său prieten Enkidu şi îşi începe călătoria în căutarea nemuririi.

    Aici apare pentru prima oară şi motivul potopului. Este prima poveste în care se spune că a existat un potop prin care zeii au dorit să îşi arate furia, însă au simţit şi disperarea văzând că oamenii mor unul câte unul şi că nu mai are cine să le aducă jertfe. Astfel singurul supravieţuitor al potopului, Utnapishtim, şi soţia lui, primesc în dar nemurirea. – Tradiţia despre Utnapishtim se va regăsi mai târziu în Biblie în relatările despre Noe -. Utnapishtim îi oferă lui Ghilgameş cheia accesului la nemurire, o plantă aflată pe fundul mării. Plantă pe care eroul nu o foloseşte la timp, rămânând astfel un simplu muritor. Ceea ce m-a pus pe gânduri a fost chiar lucrul acesta.

    Probabil că Ghilgameş nu a fost pregătit să trăiască veşnic, dar nici decis să rămână muritor pentru totdeuna. Evident că, epopeea, reprezintă drama existenţială a omului, lupta lui cu forţele oculte şi perspectiva înfrângerii lor, raportul cu femeia şi raportul de prietenie între oameni, teama de moarte şi setea de nemurire.

    Ghilgameş pare să fie primul erou mitic care se confruntă cu toate aceste motive, primând, bineînţeles, motivul vieţii veşnice. Ghilgameş, în ciuda tuturor vitejiilor şi actelor de eroism, dovedeşte că simte teamă, teama de-a se întâlni faţă în faţă cu zeul morţii, teamă pe care o simte orice muritor. Lucrul acesta mă face să mă gândesc la societatea pe cale de dezvoltare. La omul simplu ce aspira la o viaţă mai bună şi cât mai lungă. Dacă Ghilgameş a descoperit cu adevărat „Lapis Philosophorum”, asta nu vom şti niciodată, însă această poveste arată cât de însetat este omul după nemurire.