"Miriapozi", o carte aflată sub semnul pietrelor.
"Miriapozi" este o carte aflată sub semnul pietrelor. Pietre de temelie, pietre ale fiinţei, pietre pe care se înalţă eşafodul uman. Înţelese ca metafore complexe şi ilustrate prin lucrările talentatului sculptor Arpad Racz, pietrele prin viaţă, se transformă în miriapozi, simbolizând mişcarea permanentă, căutarea sinelui pierdut prin vulgarizările mundane. O confesiune lungă, volumul, este o căutare sensibilă şi complexă a sacrului, o recompunere, chiar dacă doar parţială, a acestui principiu, a acestui cod fiinţativ. Este o transpunere a legendei lui Pygmalion, o recompunere a eului, o transcedere spre altceva. Piatra se mişcă, se metamorfozează, căutându-şi limitele, căutându-şi calea: "în inima câmpului abandonat mi-am îngropat trecutul, trebuia zvelt să răzbat peste necunoscut"…
Volumul este scris aidoma unui jurnal, acoperind o perioadă lungă, o transformare, o (re)găsire a identităţii. Gina Goia scrie despre copilărie, despre transformare, în fapt despre dualitatea dintre bine şi rău, despre lupta ei cu propria personalitate, cu demonul, pe care, îl acceptă, inevitabil: "Şedeam uitat de lume, şedeam uitat de înger. / Doar demonul, ascuns în întuneric, îmi aştepta căderea."…
Poetă complexă, Gina Goia, surprinde în acest volum de debut prin încărcătura psihologico-filosofică bine conturată a fiecărui poem. În fapt o epopee, împărţită în cicluri, însă urmărind de la primul până la ultimul cuvânt o entitate, o fiinţare în diversele ei ipostaze, cartea este o lungă meditaţie asupra condiţiei umane în general şi asupra condiţiei individului în cadrul natural specific. Este o luptă, între două principii antagonice care se completează în acelaşi timp.
Perspectiva poeziei, geneza eului liric, oferă originalitate versurilor, le transformă în adevărate exemple de manifestări ontologice filtrate printr-o capacitate afectivă ieşită din comun. Fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare ipostază, înseamnă ceva, ascunde ceva, o idee, un simbol, întregind universul ideatic pe care Gina Goia îl desăvârşeşte în acest prim volum, unul al căutărilor: "La început a fost cuvântul… eu încă mă mai îndoiesc!"
Este un drum, un drum care nu se sfârşeşte. Drumul în sine, căutarea, eliberarea de trecut, evocarea, acest meleu temporal filtrat prin emoţiile artistului, sunt motive care oferă profunzime cărţii, purtându-l pe cititor printr-un labirint de multe ori foarte întortocheat al minţii umane. Observăm un eu liric capabil de o autoanaliză lucidă, de multe ori cinică, neîndurător, un eu care se redescoperă şi se recrează de mai multe ori pe parcursul cărţii, fără a renega însă ipostazele anterioare.
Scrisă prin prisma unei ipostaze masculine, ipostază evidenţiată de pronumele personale şi verbele scurte folosite, cartea încearcă să rezolve eternul conflict între cele două principii, yin şi yang. Latura feminină este resimţită, însă doar ca o iluzie transcedentală, încă o perspectivă îndepărtată, totuşi o posibilitate conştientă de întrupare. Bărbatul pare că alege să devină femeie, alunecând de la un stadiu la altul şi păstrând calităţi ale ambelor entităţi. Într-un fel, copilul, tânărul, tânjeşte după perfecţiune, iar mitul androginului, în egoncentricitatea sa, este perfect ilustrat prin arhetipul tatălui, idealizat şi considerat cauză primă. Prin toate aceste idei, mituri, simboluri, volumul Ginei Goia oferă cititorului o psihanaliză fină a sufletului, o filosofie a fiinţei, în fapt, istoricul lucid al unei transformări, presărat cu inerentele crize de personalitate. O carte a angoaselor, o carte ce începe şi se termină în incertitudine: "Dinspre deşerturi umbra vieţii mă pândeşte cu ochii unei fiare…. … Sufletul, înmiindu-se în clepsidre de nisip…".
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.