Elizabeth Kostova, colectionarul de mituri

Încă din primul moment, "Colecţionarul de istorie" se individualizează ca o adevărată frescă istorico-mitologică de mari proporţii.            

Având o bogată experienţă, autoare a numeroase lucrări, Elizabeth Kostova debutează cu romanul "Colecţionarul de istorie", împletind cu abilitate mitul "morţilor vii" cu elemente complexe de antropologie şi istorie. Folosindu-se de surse credibile, reale, modificând doar detalii nesemnificative, ca de exemplu numele unor oraşe, Kostova făureşte un decor credibil, decor în care personajele întâlnesc în fiecare moment neprevăzutul.

Având structura unei confesiuni, romanul impresionează prin veridicitatea trăirilor, oferind o poveste ce poate fi pusă la îndoială doar pe alocuri, neesenţial. Chiar şi ipostazele personajului fantastic Dracula, arhetipul negativ, catalizator al întregului roman, sunt veridice, îşi găsesc firesc locul în peisajul cărţii… Având calităţi umane, ca de exemplu pasiunea pentru cărţile vechi, contele este portretizat în esenţă ca un daimon, încercând chiar şi după moarte să protejeze un ideal, ţara sa, Valahia, pământul pentru care a luptat toată viaţa. Sentimentele de afecţiune pe care le nutreşte faţă de colecţia sa impresionantă de volume, preocupările culturale, toate sunt elemente care îl umanizează treptat pe parcursul cărţii, metamorfozând frica personajelor umane, teama în faţa inexplicabilului de la început, într-o înţelegere lucidă, transcedentală, în cazul imaginii contelui din final. Sfidând istoria, Dracula se ridică deasupra oamenilor de rând, dar, prin originile sale umane, el rămâne încătuşat de pasiunile şi slăbiciunile acestora din urmă. Se teme, fuge, minte, înşeală, caută indivizi în care poate avea încredere, încearcă să-i atragă pe aceştia, înfăţişându-se în plenitudinea sa doar acelora pe care îi consideră demni:

"- N-ai fi aici, dacă n-ai fi vrut să vii. Nimeni altcineva nu mi-a desconsiderat avertismentele de două ori în viaţă. Tu singur te-ai adus aici."            

Ca personaj central negativ, Dracula creat de Kostova reuşeşte să evite alunecarea în clişeele atât de mult uzitate în transpunerile anterioare ale acestei vechi legende. El este schiţat altfel, elementele biografice împletindu-se cu fenomenele inexplicabile, sinistre, pe care el le generează. Viziunile sunt multiple, variind de la înţelegerea pur ştiinţifică a profesorului Rossi şi până la groaza instinctuală manifestată de populaţiile locale din Estul Europei, în faţa legendei "moroilor". Privit însă fie prin ochii "ţăranului", fie prin ochii omului de ştiinţă, Dracula inspiră deopotrivă teamă şi respect, fiind în mod esenţial, acceptat. O trăsătură fundamentală a romanului este credinţa, pe care personajele o manifestă pe tot parcursul acestuia. Nu apar sceptici nici măcar în cadrul diferitelor straturi din conducerile totalitate ale statelor răsăritene, lucru evident exagerat având în vedere antibiogtismul extrem şi ateismul ştiinţific care au caracterizat în mod excepţional aceste regimuri. Pe parcursul cărţii, nimeni nu intervine din exterior, mundanul nu are nicio intruziune în lumea mitică pe care personajele o construiesc şi o acceptă. Lumea lui Dracula şi a celor care îl caută este una aparte, un microunivers în care nu este permis accesul niciunui profan. Doar cei iniţiaţi, doar arhaţii, au acces la mister. Apar însă mai multe tipologii arhatice, demonstrând caracterul esenţialemente diferit al riturilor de iniţiere. Astfel, avem cercetătorii, care, prin perseverenţă şi capacitate de analiză, reuşesc să se apropie de misterul esoteric, dar avem şi neofiţii, care, nolens volens, descoperă brutal această lume, primind-o ca pe o moştenire inevitabilă a naturii lor, a descendeţei. Planurile temporale nu sunt bine delimitate, acţiunea trece rapid de la trecut la prezent, la viitor şi din nou la prezent. Cititorul trebuie să fie foarte atent pentru a asimila fluxul de informaţie, pentru a nu omite detaliile ce se pot dovedi foarte importante pentru desfăşurarea ulterioară a evenimentelor…           

Kostova scrie cu verva cercetătorului, fascinată de legendele populare pe care le descoperă prin fiecare gest al localnicilor, fascinată de imaginea pe care reuşeşte să o contureze alipind aceste legende, alipind rămăşiţele istorice care au reuşit să înfrunte timpul. Documente vechi, artefacte, toate sunt analizate cu minuţiozitate, sunt prezentate pe larg, transformând pe alocuri romanul într-o adevărată saga antropologică.           

Percepţia pe care o au cei implicaţi asupra "răului" variază în funcţie de personalitatea fiecăruia, oferind astfel autenticitate tipologiilor, sentimentelor, concretizându-se într-un tablou coerent al trăirilor umane. Având calităţile şi defectele sale, fiecare personaj luptă pentru a reuşi să dezlege misterul în felul său. Folosindu-se de intuiţie sau de cunoştiinţele acumulate pe parcursul timpului, toţi "actorii" principali ajung în final în acelaşi loc, în cripta pe care autoarea a ales-o pe post de cadru pentru bătălia finală. Simbolistica mormântului este complexă, sugerând legătura oamenilor şi automat şi a contelui cu pământul, cu teluricul, care oferă protecţie universală, fără să ţină cont de natura fiinţelor, definită ca "rea" sau "bună". Imparţialitatea naturii, fiinţarea concomitentă a contrastelor este sugerată de conflictul dintre bine şi rău care nu afectează cadrul fiinţativ…           

Cartea pe care eroina o primeşte în final face legătura dintre timpul natural, ireversibil, şi timpul mitic, ciclic, reversibil. Cele 1453 (număr important pentru istoria Europei, marcând anul în care turcii au cucerit Constantinopolul)  de exemplare ale cărţii dragonului fac legătura între lumea lui Dracula, subterană, atemporală, şi lumea marcată de soare şi în consecinţă de succesiunea temporală perpetuă. Intruziunile bruşte ale supranaturalului în peisaj aduc aminte de marii maeştrii ai acestui gen de proză, scriitori ca Mircea Eliade sau Edgar Alan Poe. Atmosfera de "normalitate suprasenzorială", de acceptare tacită a acestui fantastic considerat firesc, prezenţa lumilor paralele ce se interesectează în diferite ipostaze spaţio-temporale, amintesc însă de Haruki Murakami, marele maestru japonez al genului.           

Prin toate aceste elemente de compoziţie, Kostova dovedeşte o capacitate enormă de analiză, asimilare şi sinteză, suprinzând adesea prin stilul fluent, care oferă multe detalii şi totuşi reuşeşte să îşi păstreze cursivitatea. Este o carte scrisă într-un limbaj accesibil, care lasă doar impresia de violenţă, oferă aluzii, trimiteri subtile, nealterând însă firul principal, care poate fi înţeles chiar şi de cel mai "ignorant" cititor. Este un roman ce poate fi savurat deopotrivă de omul de ştiinţă, de înţelept, cât şi de omul comun, care, chiar dacă nu pătrunde esenţa esoterică, se poate lăsa antrenat de poveste. Din acest punct de vedere apare o similitudine între "Colecţionarul de istorie" şi "Codul lui Da Vinci", ambele cărţi fiind transpuneri mitologice de excepţie, ascunzând în spatele acţiunii o întreagă filosofie. Încărcat cu o simbolistică profundă, "Colecţionarul de istorie" este perceput gradual, în funcţie de capacitatea de înţelegere a fiecărui cititor. Analizând retroactiv, metamorfoza stilului este, în cazul Kostova, remarcabilă. De la lucrări de specialitate, scrise într-un limbaj specific şi oferind informaţii exacte, ea a trecut iată la o proză coerentă şi complexă, însă în acelaşi timp accesibilă, aservind istoria şi antropologia literaturii. Experienţa de cercetător îi foloseşte, o ajută să găsească puncte de interes, elemente pe care, cu ajutorul artei scrisului, le scoate în evidenţă şi le integrează cu abilitate în mersul firesc al acţiunii. Afli foarte multe lucruri noi, te familiarizezi cu miturile, cu legendele, cu simbolurile, însă nu simţi că acţiunea ar avea de suferit. Elementele oferite ajută, nu îngreunează proza, care îşi păstrează dramatismul de la prima până la ultima pagină.           

Kostova a scris această carte ca pe o confesiune. Modalitatea de expunere este povestirea în ramă. De fapt, scriitoarea, reuşeşte un artificiu inedit, folosind cu succes două evocări succesive. Acţiunea se petrece în paralel pe trei planuri temporale, pe care cititorul le descoperă concomitent, prin intermediul diferitelor mijloace de legătură: scrisori, jurnale, poveşti, legende…           

Simbolistica profundă, legăturile de multe ori surprinzătoare, construcţia elaborată, terţialitatea planului narativ, dialogurile complexe, senzaţia intensă şi veridică indusă cititorului, iată câteva dintre atributele care transformă cartea într-o minunată lucrare a spiritului analizator, într-un jurnal al sufletului înţeles prin prisma diferitelor conştientizări, de multe ori antagonice.           

"Speranţa mea de suflet, dând publicităţii această poveste, este ca ea să întâlnească fie şi un singur cititor care să o înţeleagă drept ceea ce este cu adevărat: un cri du coeur. Ţie, cititorule respectiv, îţi dedic această istorie."  (Kostova)

Kostova ne deschide o cale spre inima istoriei, o cale presărată la fiecare pas cu mister, cu întrebări. Răspunsurile ne aşteaptă, pentru că romanul rămâne deschis, nu oferă răspunsuri, nu oferă soluţii definitive, oferă doar o privire de ansamblu asupra realităţii. Suntem oare noi destul de curajoşi pentru a căuta mai departe? Suntem oare capabili să suportăm adevărurile istoriei…?

"Monahul l-a mai văzut stând astfel în faţa oştenilor, imaginând strategia pentru raidul de a doua zi. Nu pare câtuşi de puţin a fi într-un neîncetat pericol – un domnitor pe care moartea îl poate surprinde în orice clipă şi al cărui gând ar trebui să se îndrepte necontenit spre mântuirea sufletului. Dimpotrivă, îşi spune stareţul, arată de parcă toată lumea se întinde la picioarele lui."