Aniversări în eternitate

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Fragmente dintr-un interviu cu Aurel Cioran

 

15 ani de la moartea filosofului Emil Cioran

Fragmente dintr-un interviu cu fratele filosofului, avocatul Aurel Cioran.

 

Rememorăm pagini din biografia culturală a familiei Protopopului Cioran din Răşinari, locul numit de filozoful Emil Cioran o formă de paradis, prin  Aurel Cioran, fratele filozofului, bun prieten al lui Constantin Noica, torturat în temniţa de la Aiud, timp de 7 ani, începând cu 1948,  acuzat de activităţi legionare.

L-am întâlnit la Răşinari, când şcoala din localitate a primit numele de Sava Popovici Barcianu, iar Muzeul, căruia îi purta de grijă filozoful de la Paris, era restaurat.

În 5 iulie 1979, Emil Cioran îi scria fratelui de la Sibiu: Muzeul din Răşinari mi se pare sinistru: ce era înainte? Arată a închisoare… Iar după alte 10 zile, îi scrie din Paris aceluiaşi Aurel Cioran: Am primit scrisoarea ta şi pe cea de la Milica, cu fotografia Muzeului. Ai dreptate să te gândeşti la Cehov în legătură cu destinul familiei Barcianu şi mai ales în ce-i priveşte pe ultimii ei reprezentanţi. La drept vorbind, toate familiile sfârşesc rău, începând chiar cu a noastră…

– Se restituie o emblemă  culturală a Răşinariului, numele Barcienilor…

– A fost o familie mare, cu importanţi oameni de cultură care au studiat la Viena. Tata a scris o carte despre ei. Aveau o bibliotecă imensă, nu ştiu unde este acum. Am încercat să aflu; ştiu atât că s-a împrăştiat.

– În Casa Barcienilor, unde este acum Muzeul Etnografic, aţi fost de foarte multe ori cu părinţii şi cu fratele, filozoful Emil Cioran.

-Veneam foarte des aici când eram copil. Mă impresionau lucrurile din casă, biblioteca, pianul. Manuscrisele familiei Barcianu erau impresionante. Regret că nu există la această oră în Muzeul Etnografic din Răşinari măcar două-trei manuscrise. Şi-ar avea aici locul. Erau splendide, cu înflorituri, cu culori impresionante. Ştiu că se află la Bucureşti, la Academie, şi la Teologia din Sibiu. Dacă aveţi timp, vă rog să le vedeţi. Sunt nişte conluminări. Îmi plac mie foarte mult. Cartea tatălui meu vorbeşte despre toate acestea… Vedeţi, chiar aici era pianul (prima parte a interviului a fost înregistrată în incinta Muzeului Etnografic). Când a fost regele, în vară, aici la Răşinari, i-am dat cartea tatălui despre cele şapte generaţii de preoţi Barcianu. I-am spus Majestăţii Sale că avem şi noi o dinastie la Răşinari, o dinastie de preoţi. A zâmbit… A fost o familie deosebită. Mă gândesc de multe ori la rolul pe care l-a avut aici.

– Se cunoaşte contribuţia familiei Barcianu la dezvoltarea spiritualităţii sibiene, în datele ei adevărate?

– Din păcate nu. Deşi, să ne gândim, ei au anticipat Şcoala Ardeleană. În predicile lor vorbeau de romanitatea noastră… Vedeţi…, nu mai e aici nici macheta satului… S-a făcut la propunerea tatălui meu. Ar trebui s-o căutăm….

– Fratele dumneavoastră, Emil Cioran, ar fi dorit să stea în această casă a Barcienilor?

– Când visa la o revenire acasă. El şi-a schimbat cetăţenia şi s-a aflat tot timpul într-o situaţie delicată. Nu mai putea veni în ţară, pentru că ar fi fost oprit să se reîntoarcă la Paris… Vreau să vă arăt cartea tatălui meu… E xerocopiată aici… O evocare a Barcienilor, pornind de la anul 1699 şi ajungând la 1903. I-a cunoscut foarte bine.

– Cartea lui Emilian Cioran se află în Muzeul Etnografic. Cum este cuprins chipul Răşinarilor în acest muzeu, după opinia dumneavoastră?

– Este evident chipul satului aici. Muzeul reface viaţa satului, obiceiurile, meşteşugurile. În cea mai frumoasă clădire din Răşinari. Este un noroc că această casă a Barcienilor a devenit muzeu. Este un lucru util, mai ales pentru cei tineri care se rup de sat.

– Ceea ce vedem noi în Muzeul Etnografic, credeţi că sunt imagini obsesive ale filozofului Emil Cioran?

– Cu siguranţă. Vă spun un episod. I-am trimis monografia satului Răşinari, şi, după ce a primit-o, mi-a spus că două săptămâni a fost cel mai fericit om. E o monografie foarte bine făcută de V. Păcală. N-a reuşit nici Gusti să scrie o aşa monografie. Păcală a avut autoritate şi competenţă. Ne luptăm să se reediteze această monografie, dar…

– Din „zariştea cosmică” a Răşinarilor au pornit spre lume nume ilustre ale culturii şi spiritualităţii noastre. Care este taina acestor locuri?

– Binecuvântarea. A fost un sat binecuvântat, foarte puternic. E greu să explic aceste izbucniri ale unor figuri de mare cultură. Sunt sate care aproape n-au dat nimic. Răşinariul a fost un sat compact, omogen, cu mare deschidere. Barcienii plecau de la Răşinari la Viena, apropiindu-şi marile valori ale culturii lumii.

– Emil Cioran a dus Răşinariul la Paris?

– Niciodată n-a renunţat la acest colţ de lume, Răşinari. Numele acesta este scris şi pe crucea lui de mormânt.

– Care a fost ultima dumneavoastră întâlnire cu Emil Cioran?

– Înainte cu 4 luni de a muri, am fost la Paris. El era într-o stare delicată, cu sănătatea şubrezită. Ca să-l înveselesc, îi povesteam năzbâtiile noastre din copilărie. Râdea cu o poftă nemaipomenită. În fiecare zi, după-masă, mă duceam la clinica unde era internat. Dificultăţile bolii erau din ce în ce mai evidente. Povestirile despre Răşinari îl luminau la faţă. Râdea, când îi povesteam, râdea cu hohote. Răşinariul a rămas permanent în fiinţa lui. Nu s-a putut desprinde de el. Lucruri pe care eu le-am uitat, din copilăria noastră la Răşinari, el le ştia cu amănunte. Probabil că atunci când distanţa faţă de un loc dorit este mai mare, lucrurile au o incandescenţă mai mare. Simone, prietena lui de-o viaţă, când a văzut, în ultimele caiete ale lui Emil, cât de mult vorbeşte despre Răşinari, a cerut să fie scris pe crucea mormântului acest nume al Răşinarilor.

– Este emoţionant gestul unor răşinăreni care au plecat din sat cu un ulcior plin cu pământ, slujit la biserica satului, pe care l-au pus pe mormântul filozofului la Paris. S-o amintim pe doamna Carmen Popoiu.

Conversaţia dintre dumneavoastră şi filozoful Emil Cioran era cea dintre doi fraţi, altfel decât o conversaţie, bunăoară, dintre filozof şi un reporter. Care este cel mai important lucru pe care vi l-a spus Emil Cioran?

– E foarte greu să vă răspund, pentru că mi-a spus atâtea lucruri importante…

– Semănaţi fizic foarte mult cu fratele dumneavoastră.

– Unii spun că nu!

– Vă marchează această asemănare fizică?

– Nu. E asemănarea firească dintre fraţi. Eu n-am avut niciodată mâhnirea că nu-s la înălţimea lui. N-am avut veleităţi de scriitor. Aşa am mai scrijelit şi eu ceva… M-au întrebat unii dacă nu simt o jenă că nu sunt la înălţimea fratelui meu. Nu simt o asemenea jenă, eu nu sunt umbra lui, ci sunt luminile lui.

– Dumneavoastră aţi purtat o viaţă lumina justiţiei. Aţi fost avocatul Aurel Cioran. Există justiţie în lumea noastră?

– Pentru mine a existat. A fost vocaţia mea. O meserie nervoasă pentru că întotdeauna eşti implicat într-un conflict, ai un adversar, eşti obligat să ştii ce-ţi pregăteşte adversarul. Dar nu tu hotărăşti… Depinzi de un judecător, care dacă e atent – bine, dacă nu… Uneori oboseala, aglomeraţia judecătorilor răstoarnă totul.

Am fost împins spre această profesie. Răşinariul a avut o dispută cu Sibiul. La un moment dat primarul a trecut domeniul public, avuţia comunei, la Sibiu. Gândiţi-vă la imensele păduri ale Răşinarilor. A început un proces care a durat 53 de ani. Vă puteţi închipui…., după 1700 satul s-a luptat cu procesul acesta. S-a judecat şi la Budapesta, apoi la Viena. Ola Iosif al II-lea. După 53 de ani răşinărenilor li s-a dat dreptatea şi au fost retrocedate domeniile publice. Această luptă a răşinărenilor m-a împins şi pe mine la lupta pentru dreptate şi adevăr… Acum încep copiii…! delegaţie a ajuns

Şcoala din Răşinari, în ziua în care am înregistrat interviul, primea numele de Sava Popovici Barcianu, cel care a fost unul dintre colaboratorii lui Andrei Şaguna şi un mare prieten al lui Avram Iancu. Avocatul Aurel Cioran, după ce s-a recules în Casa Barcienilor, în curtea şcolii trăia emoţia momentului. Le-a vorbit copiilor, cu lacrimi în ochi.  Interlocutorul meu, de o distincţie intelectuală aparte şi de  o învăluitoare căldură umană, a simţit că aş fi vrut să redeschid  microfonul şi mi-a făcut propunerea să-l vizitez la domiciliul de la Sibiu, unde să vorbim „mai mult…” Numai că interviul acesta s-a oprit pentru totdeauna, la Răşinari. Peste câteva zile, avocatul Aurel Cioran se aşeza în amintirea noastră…

(1997)