(1940-2010)
Râvnind cu ardoare, pe tot parcursul existenţei sale, în a descifra metasensul plăsmuirii, poetul reuşeşte să creioneze, în mod inegalabil, firescul. Aşa scriam, în august 2008, despre unul dintre cei mai rafinaţi poeţi, Virgil Bulat, pentru care sensul întregii vieţi a însemnat înălţare sacră.
Aflu, cutremurată de durere, că admirabilul şi apreciatul poet, traducător şi eseist clujean Virgil Bulat[1] a încetat din viaţă, la locuinţa sa din Cluj-Napoca, la vârsta de 70 de ani. Ani exemplari, primeniţi prin înaltă şi simetrică trinitate, când receptezi din ancestral/ pulsîndu-te/ iniţieri primordiale/ cînd uluit constaţi că pînă şi profanul/ se beatifică în Unic/ Minune/ Splendoare…, cum ne spunea poetul.
Rămân cu mângâierea că, deşi a trecut în nefiinţă, glasul românului Virgil Bulat nu se va pierde în nemărginita zarişte, pentru că opera sa va dăinui printre noi.
Încă din studenţie, admis fiind la Institutul Politehnic din Timişoara, va fi condamnat la 18 ani de închisoare, pentru participarea la revolta studenţească din 30 octombrie 1956. Va fi eliberat după 6 ani şi 2 luni, dar încercarea de a se reînmatricula la Institutul Politehnic va fi zadarnică pe motiv că: aţi fost exmatriculat pentru absenţe nemotivate.
În perioada detenţiei[2] de la Gherla devine coleg de celulă cu Nicolae Steinhardt, între cei doi născându-se o temeinică şi înălţătoare prietenie, curmată odată cu plecarea în eternitate a marelui gânditor (30 martie 1989). Virgil Bulat, într-o căutare permanentă a integratoarei UNIMI, îl va vizita adesea pe fratele Nicolae[3] – retras la Mănăstirea Rohia -, îngrijindu-se de publicarea majorităţii cărţilor semnate de scriitorul Nicolae Steinhardt, la Editura Dacia din Cluj-Napoca, unde a fost redactor din 1972 şi director în perioada 1994-1998. A realizat mai multe ediţii din opera monahului de la Rohia, aplecându-se cu toată responsabilitatea asupra lucrărilor Monologul polifonic (1991) şi Jurnalul fericirii (1995, 1997, 2005, 2008).
Virgil Bulat debutează cu poezii în revista “Tribuna”, în 1965, când urma cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii “Babeş-Bolyai” pe care o absolvă în 1969. A fost autor al volumelor de versuri Nocturnalia (1985), Dragonul de ziuăPatimile tânărului Ioan în Arcadii (2000), Synopsis (2000), Mezopunct / Mésopoint (2002), antologia Metaintarsii în mezopunct (2005), Metaintarsii (2005), Metajurnal (2006) (1988),
Scriitorul a fost şi un editor de primă mână, precum şi in traducător rafinat, care a transpus în limba română, cu talent, simţire şi competenţă, lucrări ale lui Anatole France – Revolta îngerilor, Zeilor le e sete (1978), antologii din operele poetei Ana de Noailles – Umbra zilelor (1982), Cartea vieţii mele (1986), volumul lui Marcel Proust – Scrisori către Anna de Noailles (1986) etc.
Un alt minunat prieten si autentic patriot se retrage în tăcere… Aşa cum a şi trăit în ultima parte a vieţii. Retras în universul său, purtând un monolog cu sinele, mâhnit de mersul românesc…
Cuvintele sunt de prisos în asemenea momente. A fost preţuit pentru vădita-i nobleţe atitudinală. Da, ne pleacă adevăraţii OAMENI şi nu mai avem timp să ne ruşinăm pentru nepăsarea în care ne abandonăm zi de zi.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească alături de îngeri!
[1] Născut la 24 februarie 1940 în Răduleni, Basarabia, într-o familie de învăţători, rămâne orfan când tatăl său este dat dispărut la Cotul Donului. Urmează refugierea la Balş, în Oltenia.
[2] Plecînd de la şedinţă mai devreme, nu-i dus la Becicherec, ci rămîne o săptămînă arestat împreună cu colegii săi; după 21 ianuarie 1958 este adus pentru anchetă la securitatea din Deva, întrucît Vlăduţ Mihai, socotit şeful lotului, fusese arestat la Petroşani; Tribunalul Militar Sibiu îl condamnă în iulie 1958 la 12 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, iar Tribunalul Militar din Cluj măreşte sentinţa la 18 ani muncă silnică; abia în 1960, Tribunalul Suprem micşorează detenţia la 7 ani temniţă grea. Din Deva, prin Jilava, ajunge la Gherla, Galaţi, Stoeneşti, în Balta Mare a Brăilei, de unde, bolnav, se reîntoarce la Gherla, unde se împrieteneşte cu Steinhardt şi cu majoritatea celor amintiţi în Jurnalul fericirii.
[3] Este cunsocut faptul că Nicolae Steinhardt, de origine evreiască, s-a convertit la religia creştină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, fiind botezat cu numele Nicolae. Fratele Nicolae se va călugări după punerea sa în libertate la Mănăstirea Rohia, judeţul Maramureş, acolo găsindu-şi şi somnul de veci.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.