Intr-o noapte de fericire…

Rareori, când simţi că „lumea e a ta” sau că „l-ai prins pe Dumnezeu de un picior”, cum zice românul, cu atât umor, alegi să te apleci peste albul foii şi sã-ţi pictezi simţirile-n cuvinte scrise, când alternativa „de-a o face lată” cu prietenii este, de sute, dacă nu de mii de ani, mult mai la-ndemână. Că este aşa, o probează tonele de scrieri mustind de tristeţe şi lacrimi, rupând cu greutatea lor balanţa care are în celălalt talger „note de(spre) fericire”. Sau poate că stau eu prost cu lecturile…

Ai crede că fericirea sterilizează capacitatea de creaţie artistică şi, Doamne, nimic n-ar fi mai eronat decât o astfel de judecată! Dar, pe lângă faptul că lipsa „exerciţiului” în planul fericirii îşi spune, vrând-nevrând, cuvântul, mai trebuie luat în calcul un aspect, zic eu, de o importanţă covârşitoare. Tristeţea e un sentiment mult mai subtil şi mai intim decât fericirea, n-o poţi împărtăşi oricui, nu oricum, nu oricând, nu oriunde! Şi atunci, ţii nefericirea în tine, o suceşti pe toate feţele, o desfaci în felii de portocală, o miroşi, o guşti, o-nghiţi, ţi se varsă-n trup (în cazuri fatale, în sânge), de unde a şi plecat de altfel şi iată, cercul e închis! Şi când te umpli de ea atingând punctul de saturaţie sau de insuportabilitate, o dai afară, într-o formă sublimată: actul de creaţie, scrierea, să zicem. Pe când fericirea trebuie comunicată şi comentată imediat. Închiderea ei în fiinţă ar duce la explozie!

Fericirea se cere expusă, pipăită, de cât mai mulţi, cere certificări imediate, ca şi cum posesorul ei ar vrea să se convingă şi prin părerea celorlalţi, că da, lui chiar i se întâmplă să fie fericit. Ori, când eşti trist, nu ai dubii că eşti nefericit, nu e nevoie să-ţi comunice/certifice un altul starea. Dacă nefericirea ar fi un deziderat (nu un dat) şi dacă ar fi la fel de greu de atins ca fericirea, lucrurile s-ar petrece la fel şi cu ceea ce numim tristeţe: am afişa-o la toate intersecţiile, am aştepta confirmările celorlalţi că, într-adevăr, avem o achiziţie importantă.

Probabil că şi masochismul, caracteristică exclusiv a fiinţei umane, are un rol în tot acest proces. Obişnuiţi mai mult cu greul şi cu răul, oamenii aproape că se tem să recunoască/admită prezenţa fericirii, de aceea şi au nevoie de cât mai multe certificări (de la ceilalţi) că sunt cu adevărat fericiţi (primii), chiar şi atunci când asta e o realitate, o certitudine. Pe când intrinsec, ancestral chiar, aş zice, omul e obişnuit cu ideea nefericirii lui, care e o prezenţă certă (ca să nu zic chiar omniprezenţă, că intr-un conflict deschis cu optimiştii incurabili), nu reclama autentificări suplimentare. Nu de puţine ori am spus noi inşine sau i-am auzit pe alţii spunând: „mi-e şi frică să mă bucur!”, „e prea frumos să fie adevărat” şi exemplele ar putea continua. Desigur, contraargumente ale acestei pseudoteorii despre fericire/nefericire pot exista într-un număr suficient de mare ca să invalideze rapid consideraţiile mele la temă. Mai mult chiar, amintindu-mi că eu însămi am scris, cândva, un eseu despre „Fericirea în faţa morţii, la români”, s-ar putea spune că mă contrazic singură (era, de fapt, vorba de daci şi de ritualurile lor în faţa morţii, dar am înserat şi exemplul cu Cimitirul Vesel, de la Săpânţa). Numai că acum mă-ntreb dacã toate aceste „zâmbete” în faţa morţii nu erau construite de oameni tot dintr-o frică nemărginită în faţa nefiinţării, a sfârşitului. Omul acceptă greu că moare şi gata, s-a terminat cu toate! Omul acceptă greu (sau, pur şi simplu, nu acceptă) că, după un lung şir de zbateri sau „de lupte corp la corp cu viaţa” (cum scrie cineva nespus de drag mie) nu rămâne din el şi din acumulările lui decât o mână de oase şi, mai târziu, doar un pumn de ţărână. Şi atunci, acest dincolo, această viaţă de după moarte şi toate preparativele pentru ea şi ritualurile ce o însoţesc, care pot da iluzia unei fericiri actuale sau viitoare (viaţă veşnică, Nirvana, Rai, fiinţa pură, spirituală, de „după”, preluarea sufletului ce s-a lepădat de trup de către cel mai drag dintre morţii celui recent stins din viaţă, aici cu rolul de ghid-gazdă pentru bun-venit într-o lume perfectă, „de unde a dispărut toată durerea şi întristarea” etc.) nu sunt decât nişte construcţii de care omul are infinită nevoie ca sã-şi domolească frica de neant, nicidecum reale manifestări de fericire în faţa morţii.

Ceea ce tocmai am afirmat pare să atace în plin credinţa creştină şi să pună sub semnul întrebării validitatea ei. Departe de mine un astfel de gând! Eu însămi îmi pun nădejdea în ce va fie să fie „după”. Sigur, tocmai acesta ar fi un argument în plus că religia, cu tonica ei promisiune într-o altă viaţă după moarte, e doar o construcţie a omului, născută din spaima lui de a nu mai fi. Dar toate religiile, creştine sau păgâne, avanseazã ideea unei veşnicii a sufletului, a unei vieţi de „după”. Sigur, puteţi spune că omul se teme de moarte indiferent de religia căreia îi aparţine şi, de aceea, fiecare religie trebuie sã dispună de un astfel de antidot al fricii de nefiinţare. Dar am un contraargument, cel puţin în ceea ce priveşte religia creştină (şi, dacă n-aş simţi nevoia să scriu acum până la capăt, cu siguranţă aş mai găsi cel puţin 2-3 alte contraargumente): ritualurile păgâne în faţa morţii, la daci, au precedat apariţia creştinismului atât de generos în promisiunile veşniciei sufletului (ca să nu mai amintim de filosofii greci ai antichităţii). Cu sau fără existenţa religiilor, omul s-a temut dintotdeauna de final, de nimicul de „după”. Încă dinainte de cristalizarea unei religii sau alta, omul avea un set de preparative pentru o a doua viaţă, ba chiar am putea spune cã viaţa pământească era doar un pretext de a se pregăti cum trebuie, cu toate cele „de cuviinţă”, pentru o viaţă de apoi. Oricum, ca să nu mă depărtez prea mult de subiectul iniţial, afirm, oarecum concluziv, cã aşa-zisa bucurie în faţa morţii, privită la originea ei, în prima ei secundă de viaţă, tot a frică de moarte seamănă.

Aşadar, pot spune că, de frica nefericirii, dintre care teama, spaima, frica sunt doar câteva aspecte, omul a fost nevoit să exerseze/mimeze fericirea, în scop terapeutic. Un distonocalm nu-ţi rezolvă problemele cu nervii, dar te poate ajuta să treci mai uşor peste momente mai grele sau perioade mai dificile. Poate comparaţia nu e cea mai potrivită, dar nu pretind că aş fi un as în mânuitul cuvintelor, aşa că cititorul va trebui să se mulţumească (deocamdată) cu atât de la mine. Şi dacă nefericirea este atât de veche, puternică, subtilă, aş spune chiar seducătoare, acaparând toatã fiinţa omului, preocupările lui, temerile lui -nu am auzit până acum pe nimeni temându-se că mâine va fi (prea)fericit-, instrumentele lui de a face şi de a fi în timpul şi spaţiul vieţii, fericirii ce să-i mai rãmână?

Altfel spus, în fiinţa umanã aşa cum o descriu eu aici, fericirea e un intrus, greu tolerat de o gazdă despotică, absolutistă, cum e nefericirea. Poate că oamenii aceştia, descrişi de mine aşa, aici, nici nu există. Poate că am scris despre mine şi atât. Poate (că) m-am confesat şi aştept sã fiu iertată sau contrazisă. Poate aştept să mi se spună din toate părţile: „da, măi fato, tu chiar eşti fericită!”…